Plastic Friends. Dragostea „keyboard”

Mici dumnezei ai unei lumi din plastic, pe care o perfecţionăm din spatele unui ecran din plastic, am devenit prea tineri pentru-a mai putea spune „te iubesc”. Acum, moda timpului prezent, impune să dăm „comment” , să-mbrăţişăm şi să iubim cu lovituri sacadate, într-un „keyboard” inert, produs în general de Microsoft

Recunosc, am învăţat să fiu, în alte timpuri. Poate că sună oarecum nostalgic şi într-un fel, chiar „de baston”. Însă, uitându-mă în urma anilor care nu prea s-au sfiit să treacă şi revenind apoi la prezentul tehnologic ce invadeaza nestingherit fiecare colţ de viaţă vie, îmi dau seama că e posibil să fi îmbătrânit mult prea devreme.

Chipurile, „progresăm”. Totuşi mie-mi pare că ne-ndreptăm cumva spre înainte, cu ochii larg închişi, din ce în ce mai goi şi fără o linie de orizont care din când în când, măcar să ne amăgească dulce, că e bine. Că totuşi, într-o bună zi, vom ajunge la destinaţia finală a călătoriei noastre prin timpul porpriu şi-a fost un drum fie mai lung, fie mai scurt, însă trăit cu fiecare secundă. Dar nu din plastic…

Stând pe-o bancă în parc, priveam cu plăcere un domn galant, cu părul cărunt, care ţinea de mână o doamnă cu părul la fel de cărunt, care-i zâmbea. Mergeau agale, în pas de plimbare, bucurându-se de liniştea unei dimineţi calme, plină de primăvară. Şi-am devenit nostalgic, am început să mă întorc în viitor.

Mi-am amintit că undeva de-alungul timpului meu de la-nceput, aşa era. Puştani fiind, ne-ndrăgosteam şi de-o privire şi de un simplu gest câteodată. Cumpăram flori pe care nu ştiam să le oferim, ne fâstâceam când trebuia s-articulăm două-trei vorbe de-nceput, ne potriveam cămaşa cam până i se tocea gulerul, furam din parfumul babacului şi eram capabili de cele mai trăznite idei şi gesturi, măcar să ne observe. Şi când în sfârşit primeam ce căutasem cu luânarea practic, ne venea să intrăm în pământ de ruşine, asta în timp ce inima sărea din piept, iar fluturaşii din stomac, năvăleau fără ritm, aproape imposibil de stăvilit.

Prima atingere de mână, primele săruturi, plimbările prin parc până târziu, în acele nopţi lungi de vară, pe care într-un fel, le imploram să nu se termine vreodată. Ni se părea că avem voce şi cântam serenade piţigăiate, ce stârneau acel râs cristalin, pe care îl memoram cu-atâta drag şi care nu prea ne dădea pace până următoarea dată. Pe-atunci mergeam la îngheţată şi la film. Drămuiam şi ultimul ban, în caz că domniţa voia şi floricele. Inventam tot felul de scuze copilăreşti să plecăm cât mai devreme de-acasă şi să ajungem cât mai târziu. Şi-am fi făcut asta la nesfârşit, curat şi sincer şi-atât de real, încât amintirea acestor imagini de viaţă vie, devine aproape palpabilă.

Şi-acum, tot înainte, spre în prezent. E timpul în care, găsim şi regăsim prieteni pe Facebook, escaladăm ciudat, boxele prin cluburi, pupăm silicon rujat şi gustăm din plin, tot plasticul pe care-l găsim disponibil. Sriem comentarii la poze înşirate pe website-uri de socilaizare, modificate cu ajutorul unor softuri mai mult sau mai puţin profesionale. Nu mai cumpărăm flori şi nu mai cântăm serenade piţigăiate. Acum, trimtem animaţii electronice, semn că suntem interesaţi şi trimitem clipuri înşfăcate de pe Youtube. Nu mai râdem cristalin. Trimitem figurine hăhăite, pe Messenger. Azi, nu mai avem emoţii, azi avem net…

Chiar cred că suntem mai bătrâni şi mai fricoşi decât ar putea fi vreodată, domnul şi doamna din parc. Alegem să fim un fel de mici dumnezei, ai unei lumi atârnate haotic în spaţiul virtual din spatele unui monitor, de unde ni se pare foarte simplu să fim altcineva. Acum e simplu să minţim. E simplu să ascundem un adevăr care, pus în antiteză cu aşa-zisele valori ale modernismului de scol 21, pare insuficient, mic şi complexat. Precum păpuşarul amator, care-şi încurcă degetele printre firele de cânepă, personajele pe care le inventăm şi care ne reprezintă, sunt seci, clişee repetate ale unor tendinţe sumbre. Ele prevestesc într-un fel, o moarte lentă şi plictisitoare a spiritului. Şi, cel mai probabil, ne îndrepată către un viitor cu prieteni din plastic şi dragoste tastată.

Povestea fiecăruia dintre noi nu va mai fi scrisă cu cernală şi stilou, ci va fi redactată pe calculator, într-unul sau mai multe fişiere Word, care, la un anume moment vor ocupa prea mult spaţiu pe disc. Iar atunci, vor trebui şterse. La întâmplare, cu o simplă apăsare pe… „Delete”…

Sân’ Valentine

Ce bine c-a trecut… Am scăpat teafăr şi anul ăsta…
În ultimul timp, se pare că sterotipurile şi clişeele sunt mai ceva ca mătreaţa. Iar când vine vorba despre “Ziua Îndrăgostiţilor” a.k.a “Saint Valentine’s Day”, nu să izistă să facem rabat de la regolă. Peste tot pe unde-ntorci privirea, ţopăie năucă atât de multă iubire şi atât de multă dragoste de tip şerbet în deşert, încât mie unul îmi vine să-ncep totuşi să folosesc glock-ul din toc…
Dar, nu-i aşa, Cupidon trage cu săgeata, iar eu cu pistolul… nu e ocmai fairplay. Şi totuşi, cum şi unde să m-ascund? Cum oare să pun capăt nebuniei?!
Probabil că o soluţie ar fi să nu mai ies din casă. Doar că trebuie cineva să meargă şi la scârbiciu în locul meu. Ar mai fi varianta în care îmi pun ochelari de cal şi m-acopăr cu un sac de rafie, doar să fiu sigur că nu m-atinge dragostea asta transformată-n “love”. Însă, fiind o fire mai raţională de fel, cred că cel mai sigur ar fi să-l caut pe Cupidon, să merg la el acasă şi să-i dau cu piatra-n geam, să-i tai cauciucurile de la maşină ori să-i pun gem de pisică pe preş, toate astea ca să-l conving cumva să lase naţia română-n pace, pentru că-n felul ăsta o să dăm cu toţii-n diabet de-atâta “love” dulce de mall…….
Acum devenind serios, nu mai pot cu-atâta dragoste vândută-n mall, pe stradă, la radio, pe net şi la televizor. Încă n-am ajuns atât de matur probabil, încât să înţeleg fără prea multe explicaţii, de ce e nevoie de o anume zi din an, musai, pentru a spune “te iubesc” sau pentru a face un gest mai special, ori o surpriză cât se poate de plăcută, sufletului pereche. În plus, nu numai că nu mi se pare amuzant şi drăguţ, dar deja am ajuns să văd şi să simt Sân’ Valentinesul ca pe o corvoadă sinistră, împăştiată în fiecare an pe 14 februarie, peste tot pe unde-ntorci privirea.
Şi…încă ceva: suntem atât de simplii oare încât numai pe 14 februarie putem să fim tandri şi romantici? Sau atunci pe 14le cu pricina face dragostea bum?!
Ce-ar fi să ne răzbunăm şi noi un pic şi să vindem Dragobetele americanilor? Să-i şi auzi pe micuţi cum se chinuie tâmp: oare ce day crezi că e today? oh, I know, it’s dreagobetez dei, honey… I made something for you and it’s quite fluffy….

Cappucino moments. Ganduri de Bucuresti…


Uneori, mai fac si de-astea... Ma aflu prin vreun colt de Bucuresti, de unde-ncerc sa inteleg ce, cum si cand se mai intampla in viata de zi cu zi a urbei in care, printre alte milioane de suflete, se nimereste sa-mi duc si eu in spinare, cojoaca zilelor ce-au fost si-au sa mai fie.

In buna traditie a momentelor mele de jungla urbana, scriu si mangai apasat, cu lingurita, frisca dintr-un cappucino vienez. Desi tigara mea s-a plictisit de-atata nebagare-n seama si iata-ncet se stinge, n-am cum sa intrerup procesul de nascocire editorialista, a gandurilor pe care vreau nu vreau, le simt in tample - sunt ganduri care se aud destul de tare, cu toate ca nu sunt deloc ale mele...

In stanga mea e-un grup de tineri intreprinzatori romani, care se chinuie de mama focului, sa faca afaceri cu statul. Fac service si mentenanta pentru ascensoare si, cum altfel, construiesc constructii... si nu le iese comisionu'...si sunt atat de suparati...  Iar ca sa fie treaba si mai si, umflatul din mijlocul lor (cred ca e bossul - e singurul care are ceva in farfurie, pe langa apa plata din pahar...), se cearta-ntimp ce molfaie un 'irish sandwich', cu ceilalti clapaugi care-l asculta, fara sa-l inteleaga. Enervant pentru mine, este ca in loc sa mestece si sa inghita,  urla cu mancarea-n gura si credeti-ma, e foarte-aiurea zgomotul de cearta, pe fond de masline cu niste sunca sau ceva, iar fire-ar ea sa fie de salata, nici ea nu vrea sa intre-n gura pe de-a-ntregul, atarna bleg, intr-un colt...

Si pentru ca nu pot sa gust muzica unor astfel de momente, imi indrept privirea si atentia, spre inainte. In fata mea sunt doua domnsoare, una bonda, iar cealalta roscata. Roscata plange pisicos... A parasit-o micutu'.... Isi mai sterge cate-o lacrima, imi mai zambeste cate-un pic, pare ca se descurca. Misto in schimb, e duduia blonda care ii tine servetelele! Prin felul ei de-a fi, a reusit sa ma uimeasca. Ia servetelele fleasca de lacrimi, se sterge si ea la nas cu ele, iar mai apoi le plimba frenetic printre degete. Si... ce credeti, doar atat? Nu, exista si continuarea - se sterge mai apoi, cu aceleasi servetele pline de amestec, peste frunte. Ce romantic... Acum incep sa inteleg oarecum, de ce totusi numarul burlacilor a tot rescut in ultimul timp.

Si pare ca mi-e bine, iar dupamiaza asta-i chiar una plina de haz. Dar, parc-as mai schimba ceva-n peisaj... Incep sa-mi plimb privirea peste mese, in incercarea de a intelege zgomotul de soricel care mananca niste tabla. E e chiar iritant... Si, ce sa vezi, minune! Undeva in dreapta mea, e masa unor oarecare doi. Un el si-o ea, total indragostiti unul de celalalt, prinsi in farmecul momentelor de zahar, ale porumbeilor de dupa primele 2-3 zile de relatie serioasa. Cum mi-am dat seama ca sunt complet indragostiti? Pai... "se vede vizibil, cu ochiul liber"... Si mai ales, se-aude! El, cu o privire eminesciana absolut rapunatoare, priveste-adanc in strachina cu ciorba, iar ea, masoara cu privirea, dunga din tavan. E limpede, nu? In plus, micutul soarbe-roade ciorba aia, exact ca si cum fiecare dintre noi, s-ar apuca sa bea niste piatra... Si mai cred ca se iubesc mult, pentru ca, desi tovarasu' isi roade ciorba cu maxima determinare si-aproape fara sa respire, ea inca mai sta cu el la masa... Pilduitor, intr-adevar! Asa-mi imaginez acum c-arata dragostea adevarata! Si totusi, de-ar termina o data ciorba aia...

Pe scurt, ce-am invatat eu azi? Eu, azi, am invatat, cum se tipa cu gura plina de mancare, cum se niveleaza fondul de ten, cu ajutorul unor servetele pline de lacrimi si muci, iar mai apoi si la final, cum se roade o ciorba, in asa fel incat si ceilalti de la alte mese, sa stie frate ce mananci!

Intrebare, grea: how the fuck can I not love my fuckin' Bucharest?! What the fuck... fuck.... Amin!

Iar’ ne-am jiúlit…

Reţeta succesului, pentru primatele de Bucureşti

Cu o consecvenţă aproape ciclică, apar pe la Tv tot felul de gigiei şi dorei, leonore şi maricici, care vor să ne uimească toate simţurile, cu cât sunt de proşti… Astfel, maimuţoiul din imaginea de mai sus, a devenit peste noapte vedetă de Youtube şi Tv, doar pentru că i-au dat-o unii de l-au jiúlit… Şi cât se chinuise să facă antebraţul ăla…

Dar nu asta-i important, sau cel puţin nu pentru mine. Ce mă interesează mai mult, este lipsa de idei în materie de divertismet a celor din televiziuni, lipsă atât de vizibilă şi de enervantă încât cei în materie ar cam trebui să se ia de gânduri.

Un singur lucru bun am întâlnit, pe Youtube, evident tot legat de maimuţa jiúlită, pe care l-au apostat unii, cu o bâtă şi i-au dat, bineînţeles, de l-au jiúlit: clipul cu ‘Melodia Perversă’ – sună bine.

Melodia Perversă ca pe Târgu Ocna

Club C4 meeting | Pitesti (Cartec Trade)

 

 

Meet Joe Black. Again…

Gânduri despre “celelalte lucruri” care contează…

E aiurea şi destul de ciudat pentru un purtător de nădragi, să scrie despre aşa ceva, nu? Dacă da, atunci e numai bine! Înseamnă că pentru cititorii rândurilor ce urmeză, va fi cu atât mai interesant. Omul controverselor cotidiene, e din nou la datorie…

Am văzut şi revăzut filmul de câteva ori până acum, de fiecare dată cu aceeaşi plăcere. Şi, cu toate că n-am prea mare drag pentru mesajele din filmele americane, se-ntâmplă uneori să devin atent şi totodată inspirat, pentru că, la fel ca şi-n „Meet Joe Black”, povestea-n sine, dar mai ales finalul, te fac să te opreşti puţin din vârtejul nimicului de fiecare zi şi să-ţi dai seama că dincolo de job, treptele succesului, bani şi puterea conferită de ei, suntem toţi la fel ca unul şi unul la fel ca toţi. Despuiaţi de poziţia socială şi conturile din bancă, goi pe dinafara fiinţei care se-aşază pe scaunul de piele al biroului de la etajul X al vreunui zgârie-nori, arătăm fix la fel: neputincioşi, mici şi temători…. Dincolo de toate astea, trebuie să rămânem totuşi cu ceva… Iar acel ceva, pe care unii dintre noi îl confundă plăcut cu dragostea din filme sau cu ploile de vară ce-ţi răcoresc fiinţa pe de-a-ntregul, ori cu privirile adânci, venite tocmai din celălalt colţ al cafenelei, e cam tot ce contează din punctul meu de vedere.

Ce vreau să spun cu asta? E simplu… Ne batem precum orbii, pentru 5cm la semafor… I-o tragem pe la spate şi cu demnitate de milog, colegului de birou, doar pentru ca big boss să ne felicite impersonal, vârându-ne încă 50 de euro la salariu… Alergăm apoi ca nişte muşte bete prin hipermarketuri, până le sufocăm utilitatea, pentru a cheltui pe nimic, cei 50 de euro pe care i-am primit în plus pe cardul de salariu…. Trăim fals, cu aspiraţii de plastelină, la o maşină nouă, o funcţie mai de top, un apartament mai în centru…. Dar, credeţi sincer că asta-nseamnă să trăim?!

Cred că răspunsul la întrebarea de mai sus, ni-l dăm abia când mai avem puţin şi trebuie să depunem bilanţul… Atunci când de fapt e un pic cam prea târziu. Şi, fix ca-n filmele americane de succes, ne dăm seama că n-am rostit „Te iubesc!” cui trebuie şi de câte ori ne-ar fi plăcut, n-am dăruit atâtea îmbrăţisări pe cât ar fi fost nevoie, nu ne-am sunat prietenii dragi atunci când dorul de ei ne trăgea isteţ de mânecuţă şi, poate chiar mai trist decât ce-am scris pân-acum, ne loveşte puternic în figura existenţială, gândul greu al faptului că nu mai avem niciun pic de timp…Gata, end….

Habar n-am dacă a avut vreo noimă scrisul meu de până-acum şi mai ales n-am habar dacă cei care nu i-au înţeles rostul, se vor putea abţine totuşi de la critici puierile, gen   „ce fraier e şi ăstă… fătălău drecu…păi şi ce p*** mea punem pe masă?!”. N-am nicio certtudine în acest sens, dar nici nu mă-ntristez prea tare pe tema asta. Tot ce pot să le promt tuturor, oricui de fapt, e-un singur lucru: mai gândiţi-vă, acum mai e încă timp…

Christus resurrexit!

Impresii de pe fundul oalei…

Ce amuzant şi trist deopotrivă…

După un post al cărui rol axiomatic purificator, pare să se risipească de la an la an precum se risipeşte ceaţa în lumina zorilor, iată-ne, luminaţi şi binecuvântaţi, cum grăim cu gura plină, de pe fundul oalelor de sarmale şi a platourilor cu salată. Grăim gâfâit, transpirat şi obosit, despre impresiile la destul de cald, ale diferitelor învieri pe care le-am trăit mai mult sau mai puţin, dar care constituie în bună măsură, subiect de bâză amară, în raport cu fiinţa spiritului nostru care, încet dar sigur, se sufocă…moare…

De la rasolul popilor din parohii şi până la pantalonii mulaţi pe cururile de creştine pioase altfel imposibil de remarcat la biserică, de la etalatul bijuurilor, zgomotul de manele de porc şi dezlănţuitul cailor putere fix în faţa porţilor din curţile bisericeşti, nu-i mare distanţă. Şi, dacă tot e să fie aşa, continuarea firească a acestui modernism al înverilor româneşti, ar fi mica sporovăială de înviere, despre una-alta, din timpul slujbelor pascale, hazliu de false. De fapt, de ce mergem noi la biserică de Înviere? Ca să luăm lumnă, nu? S-o luăm cu noi în maşină şi s-o ducem acasă, ştiind în felul acesta că ne-am făcut 50% din datria de creştini cu diplomă. Restul de 50 de procente, îl constituie în mod evident, chiolhanele grele, pline de bucate la fel de grele, în cinstea unei Învieri pe care n-o cuprindem, n-o pricepem şi pe care, n-avem deci cum să o dăruim mai departe… Ea, rămâne ferecată în burţile noastre tensionate de nerăbdarea cumpărăturilor din hipermarket-uri, se pierde printre discuţiile despre criza economică şi glumele veştede tip haz de necaz, despre cât de amărât e românul căruia nu-i mai ajung banii ca-n alţi ani şi care nu mai are ce pune pe masă la fel ca-n trecut. Şi, dacă e să judecăm după numărul leşinaţilor care-au ajuns prin UPU-rile din spitale, cam aşa şi e. Anul ăsta se vede că nu ne-a mai mers atât de bine, pentru că numărul celor cărora le-au crăpat maţele de îmbuibare, a scăzut în comparaţie cu anii precedenţi…

După o scurtă lecturare a ghidului micului necioplit, ajungi să înţelegi însă, de ce noi românii confundăm spiritul cu intestinele şi ortodoxia cu reţetele culinare. De asemenea, ghidul mai sus menţionat mai relevă şi necesitatea aducerii Luminii Sfinte din ţări la fel de sfinte, de către FLUTURi consacraţi unor obiceiuri şi unei naţii devenită în decursul timpului, de maaare porc… Nu de miel, ci de maaare porc…..

Concluzionez, de-aici de pe fundul oalei existenţiale, că soluţia pentru viitoarele sărbători pascale desfăşurate şi simţite pe bune creştineşte, poate fi următoarea:  ar trebui să-ndes mai multă motorină în tractorul german proprietate personală şi să fac totuşi un drum până-ntro lume dreaptă, nechinuită de nimicuri, al cărui loc şi nume nu le cunosc încă, dar merită cu prisosinţă să le aflu!

Confesiunile unui consumator… de cappucino vienez… Unde fugim când vrem să scăpăm de noi ?!

Gânduri inspirate de Smiley Feat. Cheloo – „Plec pe Marte”
(click mai jos)

21:46 … duminică seara…şi iarăşi plouă….
Mi se pare că sunt prea aproape… Preiculos de aproape de mine, de ceilalţi… Vreau să fug… Dar unde? Vreau să fiu altundeva decât pe lângă toţi ceilalţi… Vreau să scap de mine… Şi mă-ntreb, încotro…? Unde să mă mai ascund…?!
Nici măcar  n-am habar dacă e prea devreme sau mult prea târziu. Gândurile şi rândurile mi se-neacă într-o ploaie de realitate, ce cade cu picături tari şi care dor destul de ciudat…

Se spune că fiecare are drumul său în viaţă, dar totuşi, al meu unde-i? Să nu fi căutat unde trebuie? Se poate… Să nu fi căutat cum trebuie? Şi-asta se poate…
Mă gândesc însă că deşi trăiesc într-un colţ de lume aparte, care suferă de-o boală fără nume, pentru care evident că nu există leac, păcatul de a renunţa tocmai acum ( habar n-am unde se situează acest „acum”, pe scara de valori a debutului şi a finalităţii ), ar fi de nesuportat pentru eu-l consumator de cappucino vienez, funky acid jazz, Paraziţii, 80’s Hits, ţigarete slim de fiţă inutilă şi adept al maşinilor franţuzeşti în locul celor germane, „care maşina germană e maşină germană frate…”. N-am fost vreodată laş, habar n-am cum e să fiu aşa şi drept urmare, nu-mi vine să las totul baltă şi să-ncerc altă viaţă… Şi-atunci? Ce fac?
L-am urât pe Hitler şi „maşinăria germană”… Nu cred deloc în filosofia occidentului perfect… Mă scoate din pepeni americanul liber, drept şi hard working… Canada e fumată şi plictisitoare… Căpşunile, mi se par instrumente ale umilinţei… Mi-am trăit copilăria, învelită în comunismul ideii de superioritate şi genialitate, de la făcutul mămăligii fără cocoloaşe, pâna la a fi No.1 la şcoală… Senzaţia de uimire tâmpă ce mi-o provoacă acei şefi de stat care timp de 5 ani citesc acelaşi „Levantul”, e mai greu de suportat decât cancerul de colon…
M-am trezit într-o bună zi într-un vis frumos şi-aproape imposibil de transpus în realitate. Pe cale de consecinţă, am trecut la treabă! Am inventat forme şi fonduri, am început să sculptez idei şi gânduri, m-am dedicat cu toată sinea minţii şi-a spiritului meu liber, unui acelaşi proiect funky fresh, plin de culoare, emoţie şi umor acid. Dar… am uitat un singur lucru: să-mi vând sufletul… ieftin…!
Pofta de a-mi face bagajele şi-a lua primul bilet spre altă parte, e la fel de periculoasă ca şi dulcurile, pentru diabetici. Sufăr de-o silă ciudată de-această pace nefirescă, falsă, ce pare a se înăpăţâna să existe şi să ne înconjoare pe toţi şi mi se pare că a fi tâmpit cu acte-n regulă, e mult mai convenabil decât constituţia omului intelgient, eficient, capabil să facă şi să desfacă orice, a omului care citeşte şi cărţi, nu numai subtitrări de telenovele turceşti…

Aşadar, unde să fug atunci când vreau să mă ascund de mine? Se pare că sunt un dăunător fatal, al propriei fiinţe…
Păi după câte văd, singurul loc rămas liber, este acela unde, cappucino vienez e înlocuit cu deplin succes de ţuica de prune, iar super hit-ul „Puşca şi Cureaua Lată…”, ocupă primele 25 de poziţii din Top 10-ul britanic… Este locul în care show-urile de divertisment din televizuni sunt în mare parte de-un porno extrem de slab şi simţul estetic se rezumă la doar câteva popo-uri moi, tatuate cu multe vergeturi, iar ora exactă în business, este dată ultra-mega-super ţepele din afacerile cu statul…. Wow… cum sună…
Sincer să fiu, un imens NU, pentru toate cele de mai sus!
Am să încerc în continuare să respir un aer liber, proaspăt, viu şi am să duc şi mai departe visul dementului mişto, dintr-un Bucureşti cu chirie, pe care nimeni nu-l poate convinge încă, de superioriatatea mediocrităţii adânc mirositoare, asupra libertăţii spiritelor creatoare!

cezar.iancu@enlife.eu
www.enlife.eu | explore your emotions…
www.impactonline.biz

Bărbaţii…vor… Dar femeile?

Pentru că e o dimineaţă cu adevărat liniştită şi cafeaua mi-e mai aromată ca de obicei, am de gând să abordez controverse, dar nu orice fel! Am intrat pe www.farabarbati.ro din întâmplare şi-am devenit inspirat. Am intrat, am citit şi-am concluzionat: vreau să m-arunc aşa de dimineaţă în acest război artificial dar intens, al cărui foc continuu e alimentat de aceleaşi două vechi dileme: Ce vor bărbaţii? Dar femeile?
La prima întrebare, răspunsul este în aparenţă simplu, iar în esenţă şi mai simplu. Bărbaţii sunt acele perechi de pantaloni mai scurte sau mai lungi, mai înguste sau mai largi, a căror schemă de viaţă este în general, una foarte bine delimitată: bani, puterea conferită de ei, case şi maşini de fiţă, femei frumoase (cât mai frumoase), supuse (cât mai supuse), cu mici variaţiuni în ceea ce priveşte hobby-urile (unii „pescuieşte”, unii „călătoreşte”, alţii probabil că „bea banii la copii”). Indiferent de tipul evoluţiei, bărbaţii sunt în esenţă, acea specie umană, care încă de la începuturi, alergau cu ghioaga-n mână după niscaiva căprioare, veneau sau nu cu prada acasă, îşi păruiau cu rigurozitate muierile şi-apoi puneau capul pe unde apucau, doar pentru ca din ziua următoare să repete figura, cu acelaşi vădit interes. Sunt cei care tot timpul, vor… Mai simplu de-atât nu cred că se poate răspunde.
Dar femeile, vor? Şi dacă da, ce?
De la bun început vă spun că cele două întrebări se bazează pe o premisă falsă: aceea că la fel ca bărbaţii, femeile sunt o masă imensă de picioare, sâni, silicoane, pantofi şi genţi, case, maşini şi telefoane scumpe, unghii şi gene false, ţoale de firmă şi vacanţe exotice, care vor ca atare, câte ceva din toate astea… Cu siguranţă, ideea de mai sus e primul pas şi totodată cel mai sigur, spre neînţelegerea femeii. Deşi e foarte simplu să spui că femeile vor în general aia şi ailaltă şi end of story, adevărul e diametral opus: niciodată o femeie nu seamănă cu alta şi niciodată, nu poţi categorisi femeile, în funcţie de oscioarele de ros, pe care noi le aruncăm cu superioritate autoatribuită!
E adevărat, de foarte multe ori, femeile sunt impresionate de toate trucurile de mai sus şi le vor, dar hai să fim sinceri, măcar pentru câteva minute solitare: cine plusează în direcţia asta? Noi! Noi, perechile de pantaloni oarecum înguste în sentimente şi simţuri, noi cei care râdem a proşti de cele mai multe ori, atunci când se pune problema să deschidem portiera din dreapta a maşinii noastre mari, negre sau albe, scumpe, în semn de politeţe pentru domniţa care ne zâmbeşte atât de frumos aproape-n fiecare dimineaţă, ne face cafeaua, intră în panică dacă nu răspundem la telefon şi ne face să uităm cum ne cheamă, atunci când în parfum de lumânări aromate, ne spune poveşti pe care numai noi doi trebuie să le ştim…
Ni se pare de la sine înţeles, că ele trebuie să ne slujască în credinţă, atunci când vine vorba despre sex, agenda de la birou, mâncare şi copii, showing off, călcat, spălat şi-aşa mai departe… Şi tot noi suntem aceia care se întreabă tâmp mai apoi, „oare de ce m-a părăsit?” ; „cu ce-am greşit?” Păi e destul de simplu: greşim atunci când în loc să le ascultăm păsurile, temerile, nemulţumirile, le îndesăm între ochi o brăţară, o pereche de cercei, o altă bluză sau ne prefacem că ne doare capul. Greşim atunci când înlocuim sentimentele cu vacanţe şi maşini scumpe, plimbările prin parc cu scuze false legate de job, surprizele fără consitenţă materială, dar făcute într-un fel foarte special, cu telefoane de fiţe, pentru care mai apoi percepem dobândă sentimentală…
Şi dacă tot ne-am apucat de dat cu presupusul, cam când e ultima dată când ne-a păsat pe bune despre ce vor femeile?!
Deşi aş putea s-o ţin aşa la nesfârşit, prefer să mă opresc aici, cu simpla menţiune că nu-s atotştiutor şi mai cu seamă, în privinţa sexului frumos. Cu toate că mă aştept la mail-uri dezaprobatoare din partea comunităţii misoginilor de pretutindeni, pentru tot ce-am scris până acum, vreau să fiu foarte sincer de sine şi să admit că puţin îmi pasă! Nu scriu pentru a lua apărarea femeilor, pentru că nu au nevoie de asta, nu cred că le atacă cineva. La fel cum nu cred că bărbaţii au nevoie de încă un suporter activ, care să presteze din greu la reconstruirea orgoliului masculin rănit şi terfelit printre pavelele existenţei cotidiene. Ştiţi, poate că tocmai ăsta-i farmecul lor, al tuturor femeilor: faptul că sunt atât de complexe şi oarecum atât de greu de descifrat. Ne place misterul lor şi-l vrem! Iar ele, printre amalgamul de sentimente contradictorii şi nestatornice, ne vor, în egală măsură, pe noi.
Femeile ne vor lângă ele şi invers, pentru că aşa am fost gândiţi de la bun început. Cu sau fără ele, nu-i tot una! Sunt jumătatea care ne lipseşte şi ar fi bine să începem şi noi să fim acelaşi lucru pentru ele. Şi-mi place să cred că poate fiecare femeie îşi doreşte asta… Îşi doreşte să n-o mai împărţim cu alta sau altele, s-o aşezăm pe prima treaptă a sufletului nostru şi să-i oferim toate motivele din lume, să îşi dorească şi ea acelaşi lucru. Îşi doreşte să nu mai fie singură lângă noi, să o protejăm cu puterea braţelor noastre, dar fără să o sufocăm, îşi doreşte să fim probabil scânteia care aprinde focul din viaţa ei, nu furtunul cu apă care îl stinge…
Ca şi bărbaţii, femeile vor, numai că altfel…

EDITORIALE enLife magazine 2010
www.enlife.eu
cezar.iancu@enlife.eu

Gânduri muzicale…

Ce seară ciudată… Încerc să lucrez, să scriu ceva interesant pentru minţile isteţe, dar inspiraţia mi-e-n altă parte decât am eu nevoie… Paginile rămân…oarbe…goale…reci…

Pe de altă parte, mi-e dor de muzică… Gândesc  muzical… Şi mă gândesc la… timp…

Mă gândesc la faptul că timpul nu are sentimente, pentru că e veşnic… Timpul nu iartă, pentru că nu greşeşte niciodată… Nu are regrete, pentru că nu are trecut… Timpul nu suspină, pentru că nu priveşte niciodată înapoi… El nu îmbătrâneşte, pentru că nu s-a născut vreodată… Timpul nu caută, pentru ca n-are nevoie niciodată să găsească…

Timpul, nu se grăbeşte… Întotdeauna, el mai are timp…

Gânduri inspirate de Snow Patrol – Chasing Cars 

cezar.iancu@enlife.eu

www.enlife.eu

www.impactonline.biz